Voiam

Mi-aș dori să fiu poet la malul mării

Cu muzica în surdină

Dar sunt poet la malul canapelei

Căutând versuri ce n-or să vină

Aș vrea să dezgrop beri dintr-un rucsac

Să mă pierd alene lângă o pasiune

Dar îngrop amintiri în cearșaf

Și găsesc doar vise și câte-o promisiune

Îngheț la câte-o fereastră în diferite case

Și închid ochii la câte-o emisiune

Îmi pun mereu telefonul la încărcat 

Și mintea în vreo viziune

Mi-aș dori să fiu poetul tău la malul mării

Să-ți caut nisip în părul încâlcit

Să-ți caut patima în buzele

Ce tremură, ce urlă un spasm tocit

Doar de la pieptul meu vezi stelele

Doar în palmele tale vezi palmele mele

Doar privirea ta că să exist

Doar pe spatele tău sunt pianist

Doar doar de-ar fi așa...

Mi-aș dori să fiu poet la malul mării

Nu o umbră în mijlocul gării

Noi embrie

Dimineața m-am trezit într-un cub

Pe un pat mediocru dar stabil.

Mi-am văzut pașii pe pereți

Și romanele scrise pe pernă 

Mi-am văzut plictiselile într-o cană

Și angoasele adunate laolaltă în dulap 

M-am dezgolit:

aveam cartiere răsărite pe piept

-icoanele singurătății-

Dovada că trăiam alte vieți. 

Dincolo de ele nu poți vedea nimic

Niciun răsărit și niciun apus

Doar licăriri ale unor vieți ce se aprind și se sting

Într-un întuneric real. 

Mi-aș fi dorit să pot să sculptez în ele

Pentru că piatra nu amintește

Decât despre statornicie și rezistență

Niciodată viață. 

Probabil aș fi acceptat norii 

Ce îmi mai acoperă ochii câteodată

Pentru că ei sunt și căldură și furtună

Și furie și tristețe. 

Dar piatra nu îmi arată nimic.

În piatră am învățat să exist

În piatră m-am ascuns

Și m-am odihnit. 

Urmează să încep o nouă zi.

Apogeu

M-ai învățat să traversez deșertul 
În privirile pustii din miez de zi
Dădeai cu banul să-ți alegi starea
Stăteai pădure, voiai să găsesc cărarea
Aveai buzele încuiate
Urechile înfundate
Și brațele înnodate
Jurai că nu te mai întorci în cetate
Îmi cereai credință și integritate
Goleai pocale din răutate 

Am o carte în așteptare
Are o copertă cu litere de subsol
Și aere de skyscraper.
Mă trezesc adesea în mijlocul ei
Sub o lampă de la Ikea.
Am ales la un moment dat un titlu
Acum e la fel de șters ca tine.
E la fel de șters ca mine.
Mi-e scârbă și mi-e rușine.
Vedeam turnuri și lumini
Colindam străzi cu felinare aplecate
Mă pierdeam în ceața tinereții
Mă loveam de toți pereții
Zâmbeam și scriam și visam
Flirtam cu poeziile altora
Voiam să le fac ale mele
Dar poezia mea era o gheata subțire
Era o viață trăită într-un colț de cartier
Era o bere băută lângă bar
Era naufragiul lângă far
Era un calvar. 

Mă aruncam zar în fața giganților
Mă întorceam pe părțile preferate.
Acum mă închid că o carte

Animalul

 Mă opresc oameni pe stradă și mă întreabă dacă n-am cumva un vers

 Și eu le zic că nu scriu, dar cumva tocmai că aveam la mine un vers

 Atunci privirea lor se aprinde

 Și eu trag adânc în piept.

 În schimb le las un creion

 Să mă schițeze după cum m-au citit

 Nu-mi pot spune pe nume

 Nu-mi pot pune de mâncare

 Nu-mi pot închide ochii.

 Ceilalți văd mereu ce devin

 Ei văd mereu cum m-am produs

 Dar nu au stat cu mine sub o lampă

 Nu s-au așezat niciodată cu mine pe scaun

 N-au luat-o la goană prin labirinturi

 Nu ne-am așezat împreună pe marginea unui vers

 De unde să privim în jos.

 Ei nu s-ar fi aruncat, știu.

 

 Nu ți-a fost vreodată frică să pui punct?

 Să știi că aici se traversează o stradă?

 Că aici e o stație unde oamenii așteaptă continuarea?

 Că tu aduci ploi și niciodată soluții?

 M-ai întrebat vreodată dacă mă uit vreodată în urmă,

 Dacă îmi văd urmele în adidași,

 Dacă îmi văd cicatricile în palme,

 Dacă îmi văd oboseala în ochi?

 Ați plătit un bilet că să mă vedeți în propria cușcă

 Ați zâmbit ca să mă țineți închis

 Mi-ați cerut versul ăla ca să uit să ies.

 Să recidivez.

 Să caut iar.

 Ca să mă puteți vizita și altă dată

Fript

 

 Încep prin a mă spăla bine bine

 Mă întind pe blatul pe care îl montasem cu ai mei

 Dau drumul la cuptor și îl las 10 zile

 În timpul ăsta mă asezonez cu așteptări și ulei

 În așteptarea bucătarului.

 Vine bucătarul.

 Mă despică cu un cuțit și un pix

 Scoate toate grijile și le aruncă în coș

 Îmi scoate ochii și mă lasă în soare

 Îmi citește caietul de sarcini și apoi se face că uită

 Îmi pune niște hârtii în buzunar și pleacă.

 Mă așez în cuptor și încep să înot

 Să beau bere să mă coc la 40 de grade.

 Mă lasă așa o săptămână.

 Apoi bucătarul îmi așează tastatura pe piept 

 Și-mi cântă fericit la cap.

 Toți prietenii mei sunt acolo și își plâng de milă.

 Dau vina pe rețetă.

 Dar bucătarul l-am găsit pe ejobs la secțiunea Altele 

 Iar el m-a ales dintre alții.

 

straDA   

 

 Spatele nostru e un perete pe care dăm graffuri

 Pe care îl sărim dimineața ca să ajungem cineva

 După care ne ascundem când se înnorează

 

 E clădirea din cartier care #rezistă

 E coloana de trupuri ce se rupe în fața Guvernului

 

 Pe la spatele nostru se aruncă zarurile

 În timp ce noi pariem legați la ochi

 Ne împrăștiem speriați prin Nirvane de cartier

 Visând aceeași stradă pe care am crescut

 

 Drumurile lungi mereu te obligă să privești înapoi.  

 Unii îi zic curaj, alții nesăbuință

 Mi se zice: “închide geamul că intră rușii”

 

 Fiecare bagaj are împachetate o îndoială și un regret

 

 Al meu și-a luat zborul spre țările calde

 Și acum nu mai am nicio îndoială

 

 Zgomotul rutinei este cântecul din urmă

 O ambulanță într-o intersecție aglomerată

 Un tramvai blocat de un bmw

 O frână bruscă.

 Un claxon justificat.

 Te-ai mințit degeaba

 

Eu pierd

 

 Sorb dintr-o cafea apoasă pe marginea patului

 O tristețe mă îmbracă, un somn mă încalecă

 Un surâs dă cheie, o lacrimă pune frână

 Ai privirea casantă și vorba bătrână

 

 Am înotat în fiecare ceașcă de-a ta

 Am spus cuvintele de care te îndoiai

 Am țipat în gări când nu mai veneai

 Am ieșit în față când tu te ascundeai

 

 Mă trezesc pe aceeași parte 

 Mă vărs pe același birou

 Mă urc pe aceleași table

 Mă înghite gura de metrou

 

 Uitam să mă închid înainte să adorm

 Noi ne consumăm noaptea și ziua expirăm

 

 Te-ai ascuns între 2 pagini lipite

 Între 2 zile de weekend

 Între 2 perne

 

 Aveai mereu aceleași 2 scuze

 Te văd cum urci în tramvai la fiecare stație

 Cum te așezi pe scaunul meu 

 Cum mă întrebi de tine

 

 Ochii mei sunt încă oglinda ta perfectă

 Te așezi pe retină dimineață când mă trezesc

 Îmi tai bilete când mă așez în poala ta

 Îmi zâmbești ca unui bancomat.

 

 Ai 7 pitici pe creier

 Și nu mai am uși pentru toate cheile

 Ai buze sărate și dulci,

 Mă trezești și mă culci,

 Ca toate femeile.